Desi traim in secolul vitezei, parca asteptam ceva in permanenta. Stam cu ochii lipiti de monitoare de parca ar trebui sa apara Iisus la o petrecere cu Mohamed si Buddha, cu Iuda ca DJ.
Ce fac dimineata, imediat dupa ce ma trezesc? Imi pornesc realitatea virtuala. Nu cumva, Doamne fereste, sa nu fiu la curent cu ce a mai scris vreun “prieten” de pe FaceBook sau ce comentarii au mai fost publicate pe Umblu liber, ce mail a mai ajuns la mine si ce informatii au mai aparut in domeniul in care lucrez. Accesez radio-ul chill pe care l-am descoperit in urma cu mai multe saptamani si incep sa traiesc, asteptand in fata monitorului.
Slava Cerului, am inceput sa ies mai mult din casa. Am crezut pentru o clipa luna asta ca am devenit depravatul la care am visat in studentie. Nu demult am schimbat trei cluburi intr-o noapte, si nu sunt foarte sigur cum am ajuns la toate, daramite acasa…
Traim pe repede-inainte si cautam un ghid, oriunde l-am putea gasi. Ne multumim cu ceea ce primim de la televizor, din ziare, mai ales din reclame si recomandari ce urmaresc un profit. Toate acestea modifica obiceiuri, comportamente. Ajungem sa ne cautam sensulul vietii pe strazi cu sens unic, stabilit deja de influentele ce ne-au modificat drumul.
Din pacate, multi ajung sa acorde o foarte mare importanta unor cifre pe hartie, ce acum actioneaza precum o stampila pusa pe fruntile celor din jur. Daca acestea sunt cu mult diferite de ale tale, omul nu mai conteaza.
Inainte sa tragi lozul castigator, il arunci fara a-l desface? Pentru multi, din pacate, cifrele de pe buletin devin o regula.
…nu exista! Mi se pare o remarca neutra, nici trista, nici optimista. Nu am de gand sa ma lamentez acum printre cuvinte si sa fac discursuri motivationale ca fiecare e unic si trebuie sa-si gasesca iubierea in felul sau. Desi, daca stau sa ma gandesc, exact asta vreau sa spun.
Nu pot generaliza, pentru ca nu sunt un expert in relatii, nu am crezut in dragoste foarte mult timp, iar la omul de langa mine apreciez niste lucruri nesemnificative pentru altii. De-a lungul timpului, in jurul meu, s-au cladit si s-au ruinat relatii, am avut parte de cascade de lacrimi si muci de la prietenele mele devastate de cine stie ce dobitoc si am citit oamenii mult prea repede ca sa cred balivernele lacrimogene ce le ieseau din gura sau textele de doi lei aruncate in vant, poate-poate e rost de vreo tavaleala.
Singurele lucruri pe care le iau de bune, si consider ca impreuna cladesc o fundatie solida pentru doi oameni, sunt sinceritatea si respectul. Nu am agreat niciodata minciuna aceea stupida, mai ales la inceputul unui drum in doi, in care fiecare se portretizeaza fantezist, incercand sa semene mai mult cu Fat Frumos sau cu Ileana Cosanzeana, dupa caz.
„Eu sunt Maria, dansez pe mese prin cluburi, imi place marea, nu muntele, desenez si citesc destul de mult si iti fac viata un calvar daca mi-e foame sau ma trezesti din somn!” Poate nu am formulat-o chiar asa, dar mi-a fost mai bine decat sa joc rolul fatucii gingase si candide. Eschiva de a parea altcineva decat esti il face pe cel de langa tine sa te placa natural si, in afara de asta, salvezi ceva timp. Mai devreme sau mai tarziu, tot o sa vada si fata de zgripturoaica, o sa vada ca esti indolenta, superficiala, ca faci curat cand ai tu chef si ca mancarea se comanda, nu se face, mai ales daca ai manichiura proaspat realizata. Asa si tu o sa vezi ca la inceput iti soarbe cuvintele de pe buze ca mai apoi sa blocheze complet frecventa pe care tu emiti, fiind nevoita sa repeti acceasi fraza de minim 10 ori pentru a putea fi procesata.
In urma cu un an, asteptam inevitabilul anuntat telefonic. Nu reauseam sa adorm si tremuram de frustrare ca nu pot face nimic pentru a schimba situatia, o situatie pecetluita de la celalalt capat al firului si chiar taiata de la radacina cu un topor deloc ascutit, ce a macelarit totul in cale. In cele doua zile de agonie, am vrut sa inteleg ce se intampla. Nu gaseam nici un motiv ca totul sa ia turnura aceasta, iar instictul imi spunea clar ca relatia devenise putin cam aglomerata.
Pe 29 august, intr-o zi in care totul a inceput, s-a terminat. Viata asa cum o cunoscusem pentru exact opt ani ajunsese la marginea prapastiei si urma sa cada in ea, cu mine privind in gol.
Am mangaiat fundul putului cu forta anilor in care am fost mintit si am simtit cum fiecare celula a corpului meu a inceput usor usor sa se dezintegreze. De acolo de jos nu reuseam sa vad iesirea. Multi prieteni vechi au disparut in bezna, altii au aparut gata sa-mi ofere o franghie. A trebuit sa invat sa merg singur, impiedicandu-ma, sa nu am cui povesti succesele si esecurile.
Îmi aduc aminte că în copilărie eram în cea mai mare parte a timpului fericit, indiferent de ce se întâmpla în jur, că nu aveam nevoie de obiecte materiale ca să fiu bucuros și să zâmbesc cu gura până la urechi, respectiv că eram la fel de fericit jucându-mă cu un trenuleț electric foarte scump sau cu vreun băț găsit afara, pe care imaginația mea îl transforma într-o suliță sau vreun alt obiect fascinant.
De curând am realizat că îmi e mult mai greu să fiu fericit, să ating acea stare de bine necondiționată de material, de ceea se întâmplă în jurul meu, și m-am întrebat de ce? Răspunsul logic ar fi că s-au schimbat multe de când priveam orice obiect ca pe o potențială sursă de amuzament, că eu m-am schimbat destul de mult și că am substituit jocul cu așa numita distracție. Până și să scriu despre asta îmi e greu, deși în copilărie era o greșeală fatală să mă întrebi despre jucăriile mele sau despre ce m-ar face fericit.
Totuși, oricât de mult m-am schimbat, oricât de diferite sunt percepțiile mele, nu sunt până la urmă același? E clar că nu o să mai aștept cu nerăbdare să se usuce bradul de Crăciun, ca sa-mi fac din el sabie, dar de ce nu aș fi la fel de bucuros după ce mă uit la un film sau după ce îmi cumpăr un joc pe care îl aștept de ceva timp?
Cred ca sunt tampita! Am cunoscut foarte putini oameni care prefera sa se dea cu capul de pragul de sus si sa nu doreasca sa invete nimic din asta. Ma regasesc printre ei: nu am ales niciodata calea usora si batatorita in speranta ca lucrurile se vor aseza de la sine si vor cadea pe fagasul normalitatii incadrate fiind de „asa trebuie” si „toti fac la fel”.
Mereu am crezut ca drumul cel mai scurt si cel mai sigur este acela pe care ti-l croiesti singur. Bineinteles ca totul in viata tine de alegeri personale, discernamant si nu in ultimul rand de curaj. Curajul de a-ti asuma deciziile si consecintele acestora. Totodata trebuie sa fii si egoist si sa nu tii cont de cei de langa tine si de pretentiile lor de la tine.
De aici poti cadea in extrema de a te pierde si de a te lamenta in inchipuiri sporadice ale celeilalte variante, cea pe care tu nu ai ales-o, ai negat-o, cand ai ales stanga si nu dreapta – costul de oportunitate cum imi tipa din rarunchi ASE-ul.
Părerile expuse aici sunt de natură personală şi nu reflectă punctele de vedere ale angajatorilor mei sau ale familiei.
Copyright
Toate drepturile rezervate asupra textelor. Textele de pe "Umblu liber" sunt protejate de Legea drepturilor de autor. Este permisa publicarea citatelor pe alte site-uri cu precizarea sursei insotite de link spre textul citat.
Desi traim in secolul vitezei, parca asteptam ceva in permanenta. Stam cu ochii lipiti de monitoare de parca ar trebui sa apara Iisus la o petrecere cu Mohamed si Buddha, cu Iuda ca DJ.
