Umblu Liber | Petru

Eram oarecum convinsă până acum că nu-mi plac iarna, frigul, atmosfera „de poveste” şi faptul că sunt un Grinch veritabil.

Între timp, încercând să mă mişc printre toate acestea, fără nicio şansă reală de a nu interfera cu ele, mi-am schimbat puţin opinia. Fie că vreau, fie că nu, trebuie să circul şi în perioada aceasta, nu mai mult ca în celelalte, pe străzi, prin magazine, prin supermarketuri. Prin avalanşa de cântece de Crăciun din centrele comerciale, prin invazia de luminiţe şi oameni veseli care cântă colide la semafor şi „împraştie” bucurie de parcă bucuria ar fi un soi de pliant, vreun produs la care trebuie să-i faci campanie publicitară. Şi-au făcut apariţia şi câteva elemente care reprezintă Crăciunul cu bun simţ şi fără ostentaţie. O trupă formată din numeroşi instrumentişti din variate categorii: chitarişti, pianişti, trompetişti, saxofonişti, cred că mai erau şi alte intrumente plus câţiva vocali foarte pricepuţi, făcând cu pasiune ceea ce ştiau mai bine, o ninsoare abundentă şi prietenoasă în mijlocul căreia am fost prinsă şi care în mai puţin de o oră s-a instalat comod în oraş. Şi-a stabilit trupele pe trotuare, pe străzi, pe clădiri şi în copaci. Cu toţii au reuşit să mă facă să spun că-mi place iarna. Nu mă simţeam chiar ca în poveste, dar am reuşit să mă bucur fără vreun efort, aşa cum ar putea sugera verbul „a reuşi” folosit înainte.

Nu ştiu dacă aţi observat dar, în „poveste”, aproape întotdeauna întreaga nebunie a fulgilor de nea şi „atmosfera” aceasta sunt privite de undeva din spatele unui geam bine izolat, de lângă soba bunicii, dintre sunetele calme ale basmelor, totul inducând o ambianţă caldă, confortabilă, iar gerul „năprasnic” e în lumea de afară, în spatele uşii baricadate. De aceea, e mereu atât de frumos în poveste, pentru că nu simţi frigul, vântul nu-ţi taie obrajii în bucăţele mici mici, iar degetele de la picioare şi de la mâini îţi lenevesc confortabil sub o plapumă pufoasă. Privind pe fereastra povestitorului lucrurile par atât de reale, încât ai impresia că eşti acolo, în vâltoarea peisajului, nefiind nevoit să experimentezi suflul vântului, însă mulţumit totodată de ceea ce simte imginaţia ta. În realitate, lucrurile stau ca în poveste doar dacă nu trebuie neapărat să ieşi şi să admiri visător de la pervazul apartamentului.

Una peste alta, lăsând poveştile la o parte, realitatea nu e atât de „crudă” cum o vedeam eu din spatele aceluiaşi pervaz. Chiar cu supraîncărcătura de elemente care vor să-mi „bage pe gât” bucuria şi dorinţa de a „fi mai bun” în acestă perioadă, cu toate aceste ingrediente care, în loc să dea o aromă şi un gust mai bun, fac produsul imposibil de consumat, exact ca atunci când îţi place în mod deosebit un anumit fel de mâncare, ori o melodie, iar în urma excesului făcut sau din cauza butonului de repeat, ulterior nu te mai poţi nici măcar gândi cu plăcere la acea reţetă sau, după caz, la melodia respectivă. Iarna chiar poate să-l facă pe copilul din tine să râdă cu poftă. Cred că trebuie doar să cernem un pic ceea ce ne înconjoară, să ne amintim exact ce ne plăcea altădată şi să facem oarecum abstracţie de realitatea care ni se impune.
În cazul meu, faptul că am fost prinsă în braţele ninsorii şi că am hoinărit toată ziua în compania ei, m-a făcut să înlătur scutul pe care mi-l formasem împotriva anotimpului geros şi al fastului sezonier. Fără a mai scrâşni din dinţi, fară a cârcoti, mi-am cumpărat o căciulă şi m-am bucurat de ecoul colindelor care încerca să se prindă de câte un fluture de zăpadă şi să înainteze pe aleile parcului, de acordurile de chitară din fundal estompate din cuza densităţii fulgilor de nea şi care se străduiau să-şi facă loc printre aceştia, de bucuria căţelului care dorea atenţie şi afecţiune şi a carui blană pufoasă, albă se încadra perfect în peisaj.

Tags: iarna, roxana

Trackback