Umblu liber…

Tuesday, September 11th, 2007

Nu stiu altii cum sunt…

…dar eu cand ma gandesc la copilaria mea vad un microfon si multi nebuni. Se intampla prin 2002 cand cautam sa fac si altceva in afara de radio de liceu, voiam sa ies in evidenta, sa ma placa fetele si sa-mi construiesc un viitor.Scriu acum asa ceva din nostalgie, poate, mai ales ca radio-ul care m-a bagat in seama pentru prima data abia a fost vandut celor de la 21.

Eram la inceput de clasa a 12a cand un radio si-a facut aparitia intr-un Bacau cu o banda FM stearpa in materie de divertisment. Mi-am dat seama ca acolo vreau sa merg si asa am ajuns in studio chemat fiind ca simplu ascultator, vazand astfel pentru prima data in viata cum arata un asemenea amplasament, cum arata peretii, mixerul, microfonul, procesorul de sunet si altele. Pe vremea aceea, statia din Bacau era condusa de un “pusti” de 21 de ani care era cu mult peste multe “legende” vii locale in domeniu. Nicu (prima fotografie) probabil ca a vazut ceva in mine, sau doar era prea terorizat de insistentele mele, pentru ca intr-o zi m-a chemat in studio ca amic pentru a vorbi de una, de alta, in afara microfonului. Aceea a fost prima zi in care am spus ceva in FM nestiind ca urmeaza sa imi “dea cale”. De acolo…drumul a fost destul de drept.

Asa l-am cunoscut pe Ovidiu (stanga), stiristul serios pe radio si nebun de legat in afara emisiei, omul cu care tzipam pe fereastra redactiei pentru a se auzi asta in stirile inregistrate in camera alaturata si ea cu geamul deschis. De acolo se auzeau alte urlete, de ras de aceasta data, generate de stirista “de serviciu” (foto stanga undeva pe aici prin zona), urmate de strigate din partea celor care duceau o viata banala in apropierea cladirii noastre. Am iesit la gratare, am ajuns de acolo, ghiftuiti si putin ametiti de berea savurata, in studio unde am facut emisiune imbracati in costum de baie, cu prosoape pe cap, dand dedicatii de la noi pentru ca telefonul nu suna. S-a mai intamplat in acele 2 ore sa nu mai avem idei de nume de persoane, ziarele insa ne-au ajutat, mai ales sectiunea de funeralii.

Imi amintesc de o seara cand am venit la radio, chiar daca directorul de programe mi-a interzis asta, fiind racit cobza si avand febra, si am facut o emisiune cu dedicatii muzicale neavand un randament prea bun. Andreea (stirista) si Cezar (foto ma jos nitzel - emisiunea “Light Rhythm”) incercau sa ma distreze, sa ma faca sa rad chiar daca riscau sa cada de pe masa pe care dansau in fatzamea, lucru care aproape ca s-a si intamplat in momentul in care am deschis microfonul din imediata vecinatate intrebandu-i ce fac.

In imaginea alaturata C-zar mixa in propria-i emisiune in varianta live cu public venit pentru a dansa pe muzica house intr-un studio de radio. Impreuna cu Nicu a mixat la primul, si pana acum singurul, eveniment bacauan house in aer liber (”House Mission”) unde au venit mii de oameni mirati de puterea boxelor, radio-ul primind ceva reclamatii din partea locuitorilor din apropierea Insulei de agrement, deranjati fiind de euforia din mijlocul apei.

Memo (”Apasa butonul corect”) este cel care m-a batut in fiecare zi, el avand mult mai mute kg decat mine. Intotdeauna m-am considerat un norocos pentru ca am lucrat intr-o incapere cu burete pe pereti. Am salvat astfel multe oase de la rupere. Intr-o dupa-amiaza a vrut sa se impinga in mine facand o gluma, aparent, buna. Problema a aparut cand eu m-am ferit, iar umarul lui a strapuns peretele din rigips al redactiei, gaura ajungand pana in productie. Am dat cu glet, am pus un afis cu Britney Spears (pe care nimeni din radio nu o placea) peste, iar directorul nu a aflat nici pana acum. Se supara foarte tare daca spuneai ceva de rau despre Trabantul lui galben cu “climatronic”.

George este cel care in tandem cu Memo te determina sa suni la 961 (pe vremea aceea Salvarea) nemaisuportand rasul de care nu puteai scapa. In orice moment avea o experienta de viata pe care multi dintre noi ar gasi-o doar in filme gen American Pie. Un realizator foarte indragit de ascultatoare, studio-ul avand de multe ori “spectatoare” in timpul emisiunii lui “FM pentru tine”.

Ca si la Guerrilla, detin recordul absolut in Bacau in materie de blank (liniste pe radio) - 11 minute - in timpul zilei. Momente de vis petrecute cu o echipa de nebuni, fara griji, obsedati de radio.

Am aflat recent o veste care m-a intristat pentru ca am simtit ca acel “ceva” mi-a fost luat definitiv, chiar daca membrii echipei pot fi contactati oricand, legatura nefiind rupta. Radio-ul a fost cumparat pentru ca patronul nu a avut niciodata intentia de a-l tine in viata, de a-l imbunatati, de a tine asemenea echipe intregi.

Radio Deea Bacau a murit neoficial in 2004 cand rutina isi facuse un comod loc in toate camerele care mai demult rasunau de tipete si hohote de ras. R.I.P.