Lucru ciudat când devii mamă. Nu mânânci ultima portocală din casă ca să i-o laşi copilului. Nu-ţi cumperi nu ştiu ce haine sau poate nu-ţi mai cumperi deloc, să-i poţi lua copilului tot ce-i trebuie. Îţi loveşti propriul egoism dar îţi produci un altul, complet justificat, „pentru copil”. E mai uşor să-l observi atunci când intervine cineva care atentează la portocala respectivă. Ca mamă, eşti gata să-l pocneşti, măcar verbal dacă nu fizic. Unii ar spune, nu e egoism, e iubire. E iubire într-adevăr, până când vezi că iubirea asta se transformă în griji, nu pentru ziua de mâine ci pentru anii care vor veni, până când iubirea te va duce la disperare şi lăcomie, la decizii tâmpite, devenind egoism cu aromă de sacrificiu de sine.
Vorbeam mai demult cu un tânăr al cărui tată plecase din ţară „să facă bani” pe când acesta era doar un copilandru. M-a impresionat cum povestea revederea cu tatăl lui: „mie nu-mi trebuiau bani, eu de tine aveam nevoie!”
Am primit informatiile de la o cunostinta si le voi pune aici intocmai. Poate s-o gasi cineva dispus sa ofere o mana de ajutor. Pe mine m-a intristat textul, ca apoi sa ma enerveze situatiile prezentate mai jos. Cabral, dai si tu o mana de ajutor cu raspandirea povestii?
Cu ce se ocupa Centrul de Prevenire a Abandonului Scolar si a Excluziunii Sociale Mia Casa Inculet , de unde a aparut el si care este situatia actuala
Este un centru de zi pentru copiii cu probleme mari acasa, cu familii sarace sau/si violente, in cadrul carora sunt abuzati fizic sau/si psihic. Pentru ca ei sa nu ajunga nici in orfelinate, unde situatia nu ar fi cu mult mai roza, dar sa nu stea nici prea mult timp in mediul agresiv de „acasa”, s-a ajuns la infiintarea acestui centru: aici ei vin la ora 12:00, dupa ore, stau pana la 17:00 cand e aproape seara, iar la casele lor stau doar putin inainte de culcare iar a doua zi o iau de la capat. Aici primesc o masa calda, echilibrata dpdv caloric , hainute, rechizite, au jucarii, calculatoare, sali de teme, sala de cusut, sala de gimnastica/dans, sala cu jucarii, doua livezi, teren de joaca modern, teren de fotbal, chiar si o mica balta cu stufaris si broaste testoase. Iar inainte de toate astea au parte de afectiune, de consiliere, de un sfat si o vorba buna. In zona com. Bârnova sunt 150 de copii care ar avea nevoie de serviciile acestui centru. Din pacate, el nu poate “duc e” decat 45, iar fonduri nu sunt decat pentru 25. Cu toate acestea, bugetul a fost adaptat pentru a putea suporta inca 2 copii – un total, deci, de 27 de prichindei considerati a fi cazuri critice. (Ce inteleg prin cazuri critice – iti dau cateva exemple la sfarsit.)
„În începutul meu se află sfârşitul meu” – Thomas Stearns Eliot
Îmi plac bătrânii. Îmi place felul lor de-a fi. Îmi place la ei faptul că întreabă.
Îmi plac bătrânii că nu sunt timizi. Sau poate doar puţin timizi dar într-un mod plăcut. Îi iubesc pentru că nu sunt mândri ci doar demni.
Admir înţelepciunea lor; înţelepciunea lor copilărească. Zâmbetul lor calm , încărcat de experienţe, atât de senin şi atât de plin de înţelesuri în acelaşi timp. E uimitor câte iţi poate transmite chipul unei bătrâne aşezată cuminte într-o strană la Biserică sau cutele de pe fruntea domnului din autobuz, peste care a trecut un număr de ani, îmbracat în trenci negru şi cu o palarie cu boruri largi care-i întregeşte vestimentaţia şi-i accentuează distincţia.
În ziua de astăzi puţini bătrâni mai sunt aşa. Îmi plac, de exemplu, bunicii mei. Îmi place că nu-s ca ceilalţi bătrâni. Şi totuşi sunt conştientă de faptul că nu-s ca ceilalţi pentru simplu fapt că sunt ai mei. Însă de la fiecare dintre ei am avut întotdeauna de învăţat câte ceva, la fiecare dintre ei am admirat câte ceva. Verdele pal din ochii bunicului meu se transformă într-un albastru calm vara, iar talentul de povestitor al bunicii, moştenit de la străbunicul, te introduce în atmosfera rurală a timpurilor ei.
Din pacate nu mai stiu cine a spus-o, dar a zis-o bine: “90% din copiii planetei ar trebui sa-si omoare parintii”, la figurat, pentru ca acestia prin educatia aplicata, necesara de altfel, isi limiteaza odrasele si astfel le influenteaza viitorul intr-un mod negativ.
Un copil se va manji cu tot felul de substante, va lua in brate soba incinsa, va da foc la casa daca are ocazia si asa mai departe, pentru a (se) explora. Un copil stie ca poate face orice. Pentru el limitele nu exista in vocabular, iar educatia ar trebui facuta fara a i le impune ci prin a i le recomanda. Educatia prin “NU ai voie” este una menita sa indobitoceasca omuletul aflat la inceput de drum. Nu mai vorbesc despre atentatele la experientele mistice ale copiilor, catalogate fara mila drept rod al imaginatiei infantile mult prea bogate pana intr-acolo incat viitorul matur se va inchide intr-o inchisoare imateriala a realitatii materiale si va sti ca foarte multe lucruri sunt imposibile si ca in afara de masa la care mananca si poarta locului de munca, de care se izbeste zilnic, nu mai exista nimic. citeste mai mult »
Am primit aceasta distinctie din partea Agentiei care m-a racolat dupa ce am pus umarul pentru a o ajuta pe Magda Ciobanu sa primeasca de la statul roman banii ce i se cuvin prin anumite legi europene in vederea tratarii bolii Hodkin in strainatate, acest lucru reprezentand practic unica ei sansa de salvare. Am fost multi si am miscat si mai multa lume. Cel mai important este ca am reusit.
Datoria mea, asumata cu mult respect fata de fiinta umana, este de a prelua dorintele celor care nu si le pot indeplini, mai ales daca se afla in situatii dificile, sa le propun in “Boardul” Agenitiei pentru o analiza amanuntita ca apoi sa gasim solutiile indeplinirii lor. Primul caz la care pun umarul constient de functia pe care o detin este acela a 10 copii, care prin talentul lor muzical (pian) au ajuns in finala marelui Concours Musical de France 2010. Din pacate parintii se lupta foarte mult pentru a le asigura micutilor strictul necesar pentru a le dezvolta talentul si de aceea o plecare in Franta ar fi prea mult pentru ei si un vis de neindeplinit pentru copii. citeste mai mult »
Părerile expuse aici sunt de natură personală şi nu reflectă punctele de vedere ale angajatorilor mei sau ale familiei.
Copyright
Toate drepturile rezervate asupra textelor. Textele de pe "Umblu liber" sunt protejate de Legea drepturilor de autor. Este permisa publicarea citatelor pe alte site-uri cu precizarea sursei insotite de link spre textul citat.
Lucru ciudat când devii mamă. Nu mânânci ultima portocală din casă ca să i-o laşi copilului. Nu-ţi cumperi nu ştiu ce haine sau poate nu-ţi mai cumperi deloc, să-i poţi lua copilului tot ce-i trebuie. Îţi loveşti propriul egoism dar îţi produci un altul, complet justificat, „pentru copil”. E mai uşor să-l observi atunci când intervine cineva care atentează la portocala respectivă. Ca mamă, eşti gata să-l pocneşti, măcar verbal dacă nu fizic. Unii ar spune, nu e egoism, e iubire. E iubire într-adevăr, până când vezi că iubirea asta se transformă în griji, nu pentru ziua de mâine ci pentru anii care vor veni, până când iubirea te va duce la disperare şi lăcomie, la decizii tâmpite, devenind egoism cu aromă de sacrificiu de sine.
Din pacate nu mai stiu cine a spus-o, dar a zis-o bine: “90% din copiii planetei ar trebui sa-si omoare parintii”, la figurat, pentru ca acestia prin educatia aplicata, necesara de altfel, isi limiteaza odrasele si astfel le influenteaza viitorul intr-un mod negativ.
