Nov 20 2010
Oscar pentru interpretare
Jocuri, joculeţe, roluri şi niciun premiu Oscar la final. Oamenii mari încă se joacă, dar de această dată nu cu jucării, ci cu sufletele altor oameni. Uneori jocurile sunt asemenea celor nevinovate din copilărie, cu zâmbet pe buze şi fior în suflet, alteori acestea rănesc adânc omul matur ce înveleşte copilul interior.
Orice relaţie începe cu o minipiesă de teatru. El îşi umflă penele dansând în jurul ei, ea se preface a fi neinteresată de farmecele lui inutile. El scoate o floare din joben, ea afişează un chip luminos şi încântat, iar când se simte pregătită să-l primească el trebuie să se retragă subit, pentru a-i declanşa curiozitatea, ca astfel să vină după el. Din păcate, uneori, unul dintre „actori” nu simte jocul şi iese din el rănit, determinându-l pe celălalt să rămână singur pe o scenă pustie şi cu acelaşi sentiment de… pustiire. Tindem să fim altcineva atunci când ne căutam perechea, să părem ceva ce nu suntem, în speranţa că putem inventa o versiune mai bună – dar ce este mai bun decât sinceritatea însăşi? De ce să joci un rol, cu scopul de a-l întărâta pe celălalt, când poţi fi tu? De ce să rişti să-l alungi, el crezând că nu eşti ceea ce caută, chiar dacă tu în interior, acolo unde se află versiunea originală şi nealterată de jocurile minţii tale, eşti chiar jumătatea lipsă?
