Imi amintesc exact clipa in care am pasit din adolescenta in viata de adult.
Anotimpul intrebarilor. 
Acelor intrebari: "eu ce fac cu mine?", "acum incotro Magelan?", "ce vreau sa fac mai incolo?", "vreau sa fac ceva?". 
Eram in perioada pastelui, in casa mirosea a copt si a bun, in mine grila emotiilor indica melancolic spre abatut. Am plecat sa ma plimb, sa aflu raspunsuri nu stiu exact.
Dar am plecat. 
Si m-am plimbat.
Pe dealuri cu meri in floare. 
Dupa o vreme m-am asezat sub un copac ce mi s-a parut ca seamana asa..  cu mine atunci: inca mic dar imbatranit de povara florilor. M-am culcat cu mainile sub cap, cu ecoul intrebarilor in mine si cu ochii inchisi privind printre ramuri in soare. Cand privesti adanc in soare lumea se deformeaza si prinde culori ca si cum ai asculta Pink Floyd. Strangeam din pleoape desi stiam, stiam ca trebuie sa deschid ochii...dar totul mi se parea asa de metaforic si continuam sa ma impotrivesc si sa strang pana la lacrimi. Si intr-un final cand i-am deschis am vazut deasupra ramuri de flori sclipitor de albe iar printre ele un cer albastru, foarte albastru. Mi s-a parut puritatea insasi materializata intr-un tablou comun pe langa care multi pot trece nepasatori. Am zambit. Nu mai aveam in mine decat cald.

Deznodamant:

 P.S.: 1. Raspunsurile intrebarilor nu le am nici acum dupa ceva vreme ce s-a scurs de atunci.
          2. Momentul s-a pastrat in timp ca "my happy place"