Sa descriu perfectiunea prin niste simple cuvinte e aproape un sacrilegiu, dar voi incerca. 
Se face ca in urma cu cateva zile, intr-una din insoritele dupa-amiezi care inveleau centrul Clujului cu o esarfa de calm si prospetime primavaratica, mi-am dat intalnire cu o persoana. Sincer nu-mi gasesc cuvintele sa o descriu. E mult prea complicata, mult prea enigmatica. Cadrul in care ma astepta era ideal: stand pe o banca, cu o carte in mana, porumbei in jurul ei, cu Soarele apunand pe cer dar rasarind pe chipul ei rotund incadrat de buclele castanii. A ridicat privirea spre mine, apoi m-a sarutat asa cum Marea saruta nisipul rece, intr-o dimineata de Iulie. Timpul a stat in loc. De fapt nici nu exista timp in acel moment. Era doar ea, doar cuvintele ei si un spatiu infinit pe care acestea le parcurgeau pana la mine astfel incat puteam sa o privesc la nesfarsit inainte sa clipesc aprobator. Nu mi-as fi dorit sa fiu nicaieri altundeva si nici acum, cand sunt in fata calculatorului incercand sa exprim ce am trait, nu-mi doresc sa fiu aici, ci acolo, in bratele ei. Si ea in bratele mele. Amandoi inchisi in aceasta definitie pura a perfectiunii - iubirea.

Te salut!